De 44 de ani, Svetlana Crestinova își împletește povestea profesională cu istoria medicinei — de la era seringilor reutilizate și a tonometrelor cu mercur până la echipamentele de ultimă generație din secțiile moderne de anestezie și terapie intensivă. A văzut medicina transformându-se etapă cu etapă, a trecut prin schimbări, inovații și generații de pacienți și colegi, însă un lucru a rămas neschimbat: dragostea pentru profesie. Astăzi, în calitate de asistentă medicală superioară în Secția Anestezie și Terapie Intensivă, rămâne pe baricade, în aceeași instituție și în aceeași secție în care a pășit la doar 19 ani, fiind un pilon de continuitate și stabilitate pentru Spitalul Clinic de Traumatologie și Ortopedie.

Născută la 25 august 1963, în satul Volintiri, raionul Ștefan Vodă, Svetlana Crestinova spune că alegerea medicinei nu a fost un plan făcut din copilărie. Părinții erau învățători și își doreau ca fiica lor să urmeze aceeași cale. Curiozitatea pentru medicină a apărut însă treptat, din poveștile verișoarelor care erau deja studente la medicală.

„Eram prin clasa a IX-a. Veneau verișoarele care erau studente și povesteau ce au învățat, ce au văzut și mi s-a părut interesant”, își amintește Svetlana Crestinova.

Decizia a venit după absolvirea clasei a X-a. A ales Colegiul de Medicină din Bender, specialitatea asistentă medicală.

„Am avut propunerea de la părinți să merg la pedagogie, dar alegerea a fost din instinct: merg la medicină. Părinții m-au susținut. Am mers cu mama și am depus actele la colegiu.”

Începutul nu a fost deloc simplu. Studiile se desfășurau în limba rusă, inclusiv disciplinele medicale, iar pentru o elevă venită dintr-o școală cu predare în limba română, adaptarea a fost o adevărată provocare, iar farmacologia i s-a părut una dintre cele mai dificile discipline.

„Am învățat mult, uneori până noaptea târziu, ca să nu rămân în urmă. Farmacologia era foarte complicată – pronunțarea, denumirile, medicamentele… erau foarte greu de învățat. Acum îmi este ușor. Dacă este un medicament, îl pronunț corect”, spune asistenta, zâmbind.

După primul an de studii, a venit momentul în care teoria învățată la colegiu trebuia pusă în practică. Pentru prima dată, a intrat într-o secție a Spitalului Raional Anenii Noi și s-a aflat față în față cu pacientul. Era o experiență nouă, în care fiecare gest trebuia făcut cu grijă, iar emoțiile erau imposibil de ascuns.

„Îmi amintesc că prima injecție a fost intramusculară. Îmi tremura mâna, dar nu am avut de ales, trebuia să-mi depășesc emoțiile. La colegiu ne explicau, dar nu aveam manechinele pe care le au studenții astăzi și pe care pot exersa.”

După anul doi, practica în raionul natal, Ștefan Vodă, a găsit-o deja mai sigură pe ea și pe cunoștințele acumulate.

„Deja știam să fac injecții intravenos, dar tot ce făceam era supravegheat. Nu făceam de capul nostru. Așa am început să capăt tot mai multă încredere în mine.”

Treptat, frica a fost înlocuită de siguranță, iar fiecare procedură repetată i-a dat mai multă încredere. Dar adevărata provocare avea să înceapă odată cu primul loc de muncă.

La 1 august 1982, imediat după absolvirea Colegiului de Medicină, Svetlana Crestinova a fost repartizată la Spitalul Clinic de Traumatologie și Ortopedie. Paradoxal, tocmai această instituție fusese una pe care profesorii le recomandau tinerelor asistente să o evite. Pentru Svetlana, însă, această repartizare avea să devină începutul unei povești profesionale de peste patru decenii.

„Nouă ni se spunea la colegiu să evităm să ne angajăm la acest spital, pentru că este o instituție cu cazuri grele, inclusiv pacienți cu arsuri, și ne va fi greu. Eu, însă, chiar am vrut să fiu repartizată aici. Aveam o curiozitate mare: ce cazuri sunt? Când am auzit că am fost selectată pentru Spitalul Clinic de Traumatologie, nu vă pot reda cât de fericită eram.”

Prima zi de muncă a rămas întipărită în memorie. Șeful secției, Victor Orlov, i-a pus în mâini un manual voluminos despre anestezie și reanimare. Pentru tânăra asistentă, gestul a însemnat mai mult decât o simplă carte – era primul semn că, din acel moment, învățarea nu se mai făcea doar din băncile școlii, ci în fiecare zi, alături de pacient și de echipa medicală.

A urmat adevărata formare: pregătirea pentru sala de operație, respectarea procedurilor și înțelegerea responsabilității pe care o presupune munca alături de medicul anesteziolog.

„Trebuia să vezi lucrul. Cum intri în sala de operație, cum te pregătești, cum te îmbraci, cum îți iei forma. Totul era sub supravegherea medicului.”

Primii ani de carieră au fost într-o perioadă în care medicina arăta cu totul altfel. Seringile nu erau de unică folosință. Erau prelucrate și sterilizate pentru a putea fi reutilizate. Instrumentarul era pregătit și sterilizat de fiecare asistentă, conform procedurilor de atunci. Și tensiometrul cu mercur făcea parte din rutina zilnică.

„Astăzi, multe dintre aceste lucruri au rămas doar amintiri. Acum este mai ușor de lucrat. Atunci și tensiometrul pentru măsurarea tensiunii era cu mercur, iar măsurarea tensiunii arteriale presupunea mai mult timp și atenție. Chiar și anestezia pe care o foloseam ne amețea și pe noi după operație, pentru că o inhalam. Acum avem monitoare, totul este de unică folosință.”

În timp, aparatele moderne de anestezie, sistemele de monitorizare și echipamentele performante au schimbat radical activitatea din sala de operație și din terapie intensivă.

Pentru Svetlana Crestinova, această modernizare înseamnă însă mai mult decât tehnologie. Înseamnă siguranță pentru pacient și condiții mai bune pentru personalul medical.

Printre cele mai puternice amintiri din primii ani de muncă sunt cele din secția în care erau tratați pacienții cu arsuri. În acea perioadă, spune doamna Crestinova, aici erau îngrijiți atât adulți, cât și copii cu arsuri grave. O vreme, a lucrat în reanimarea pentru copii – un loc în care durerea celor mici se întâlnea, zi de zi, cu neputința și disperarea părinților.

„Toți erau pansați din cap până în picioare. Plângeau. Părinții stăteau sub ferestre, plângeau se uitau să-și vadă copiii, pentru că secția era la etajul întâi.”

Unele cazuri au rămas în memoria ei pentru totdeauna. Printre ele este și cazul unui copil de doar câteva luni, ajuns la spital după ce s-a opărit cu o cană de ceai. Pentru Svetlana, imaginea acelui copil și durerea trăită atunci au rămas vii peste ani.

„Pentru un adult, o cană de lichid fierbinte poate părea o cantitate mică. Pentru un copil, însă, poate provoca arsuri grave sau un sfârșit tragic”.

Experiența a marcat-o atât de profund, încât după concediul de maternitate nu a mai revenit în acea secție. Venirea pe lume a primului copil a schimbat-o și în afara spitalului. Meseria a făcut-o să privească altfel lucrurile aparent obișnuite.

„Tot timpul, când eram la masă, cu ceai, cu pahare cu lichide fierbinți sau când făceam conserve, nu permiteam copilului să stea în apropiere. Mă gândeam că asemenea lucruri nu trebuie să fie în casă când sunt copiii. Aveam deja formată o prudență maximă, fiindcă ceea ce văzusem în spital nu se ștergea ușor din minte.”

În anestezie, fiecare detaliu contează. Medicamentele, aparatura, materialele, monitorizarea pacientului – toate trebuie pregătite cu precizie, iar echipa trebuie să fie gata să reacționeze în orice clipă.

„Asistenta pregătește medicamentele, aparatura și materialele necesare, asistă medicul anesteziolog, monitorizează pacientul împreună cu echipa și trebuie să fie pregătită să intervină rapid atunci când situația o impune. Este o muncă de echipă.”

Pacientul, de cele mai multe ori, nu vede această parte a intervenției. Uneori nici nu știe cine a fost asistenta care i-a pregătit anestezia sau cine a rămas lângă el în perioada în care era inconștient. Dar, pentru echipa medicală, fiecare pacient înseamnă responsabilitate.

„În sala de operație, pacientul poate să nu vadă chipul asistentei. Dar poate auzi o voce calmă, poate simți o mână care îl liniștește și poate primi câteva cuvinte calde înainte de anestezie. Și pacienții tineri, și cei în vârstă au nevoie de cineva care să le vorbească și să le transmită siguranță. Iar noi le oferim asta.”

În 2007, după ani de experiență, Svetlana Crestinova a acceptat funcția de asistentă medicală superioară. Pentru o perioadă a continuat să lucreze și în sala de operație, în paralel cu responsabilitățile administrative.

Astăzi, activitatea ei este diferită. Coordonează și organizează munca unei echipe numeroase, gestionează necesarul de medicamente pentru anestezie și reanimare, ține evidența acestora în registre și se asigură că sălile de operație și unitățile de reanimare sunt pregătite.

„Volumul de muncă este mare. Într-o singură zi pot fi pregătite numeroase seturi de medicamente pentru anestezie, iar în paralel trebuie asigurat necesarul pentru pacienții aflați în terapie intensive. În același timp, sunt alături de asistentele tinere, care îmi cer sfatul și sprijinul atunci când au nevoie.”

De-a lungul anilor, Svetlana Crestinova a ajuns să considere echipa de anestezie una dintre cele mai unite din instituție. Spune că asistentele din acest domeniu sunt obișnuite să intervină acolo unde este nevoie și să se sprijine reciproc.

„Asistentele din anestezie sunt cele mai bune din spital”, afirmă ea cu mândrie.

Este o apreciere construită în timp, din nopți de gardă, intervenții dificile, situații-limită și mii de pacienți vegheați.

Lipsa personalului, volumul mare de muncă și responsabilitatea permanentă fac ca activitatea în anestezie și reanimare să fie una dintre cele mai solicitante pentru personalul medical. Svetlana Crestinova afirmă că unii tineri specialiști renunță chiar după prima zi.

„Au venit tineri care au vrut să vadă cum se lucrează în anestezie și reanimare, dar au renunțat după primele ore. Nu este vorba despre lipsa tehnologiei sau a condițiilor. Dimpotrivă, echipamentele moderne au schimbat mult activitatea. Este vorba despre ritm, responsabilitate și faptul că o operație trebuie dusă până la capăt, următorul pacient așteaptă. Sala trebuie pregătită. Un pacient din reanimare are nevoie de medicamente. O transfuzie trebuie administrată. Aparatura trebuie verificată. Este o muncă enormă.”

Dacă s-ar întoarce în timp, la 19 ani, când a pășit pentru prima dată în spital, Svetlana Crestinova spune că ar alege din nou aceeași profesie. Nu pentru că drumul a fost ușor, ci pentru că fiecare etapă, fiecare pacient și fiecare încercare au contribuit la omul și specialistul care a devenit astăzi.

„În ciuda greutăților, m-am format profesional și mi-am depășit propriile frici. Mai mult decât atât, satisfacția pe care o simți atunci când vezi un om revenind la viață este foarte mare. Știu că am putut contribui la salvarea lui și acest lucru înseamnă enorm pentru mine. Da, a fost greu: gărzi, nopți nedormite, timp petrecut departe de casă, iar copilul meu a crescut, de multe ori, în lipsa mea. Dar a fost o lecție de viață frumoasă.”

De-a lungul anilor de activitate, Svetlana Crestinova a primit zeci de diplome, distincții și aprecieri din partea Ministerului Sănătății și a Spitalului Clinic de Traumatologie și Ortopedie.

După 44 de ani în aceeași instituție, povestea ei vorbește despre o profesie care s-a schimbat enorm, dar și despre lucrurile care au rămas aceleași: responsabilitatea, precizia, munca în echipă și grija pentru omul aflat în cea mai vulnerabilă clipă a vieții sale.

Pentru că medicina nu înseamnă doar aparate, medicamente și proceduri. Înseamnă oameni. Iar uneori, în cele mai grele momente, un pacient are nevoie nu doar de un medicament sau de o monitorizare atentă, ci și de o voce care să-i spună: „Sunt aici”- este vocea Svetlanei Crestinova, asistentă medicală superioară în cadrul Secției Anesteziologie și Terapie Intensivă.

 

Autor: Zinaida Batîru

purtător de cuvânt, IMSP SCTO